În multe comune din județul Vaslui, ultimii ani au adus lucruri care nu pot fi negate: drumuri modernizate, iluminat public schimbat, școli renovate, cămine culturale refăcute, utilaje cumpărate și proiecte europene duse până la capăt. Numai că între investiția trecută într-un raport și viața omului de la poartă există uneori o distanță surprinzător de mare.
Pe hârtie, comuna se dezvoltă. În teren, cetățeanul continuă să se lovească de aceleași întrebări simple: cu ce ajunge la oraș, unde găsește un medic, cum rezolvă o problemă administrativă, cine îl ajută dacă este bătrân și singur, cum ajunge copilul la liceu sau cât timp pierde zilnic pentru lucruri care, într-un municipiu, se rezolvă într-o oră.
Aici este, de fapt, diferența dintre investiție și dezvoltare.
Prima se poate fotografia. A doua trebuie simțită în viața de zi cu zi.
O comună poate arăta mai bine fără să funcționeze neapărat mai bine
Administrațiile locale au învățat să atragă bani și să construiască. Este un progres real și ar fi nedrept să fie ignorat.
Problema apare când investiția devine scop în sine.
Un dispensar renovat este o realizare. Dar pentru bolnav contează dacă găsește medicul acolo.
O stație de autobuz nouă arată bine. Dar pentru navetist contează dacă există și autobuz la ora la care trebuie să ajungă la serviciu.
O școală modernizată este importantă. Dar pentru părinte contează și dacă există profesori, transport și condiții pentru ca elevul să poată continua studiile.
Un sistem digital poate elimina birocrația. Dar pentru un om în vârstă poate însemna încă o ușă pe care nu știe cum să o deschidă.
Dezvoltarea nu se termină atunci când este recepționată lucrarea. Atunci începe testul adevărat: dacă investiția respectivă îi face viața cetățeanului mai simplă.
La sat, douăzeci de kilometri pot însemna o jumătate de zi
Privită dintr-un birou, distanța dintre o comună și municipiul Vaslui, Bârlad sau Huși poate părea rezonabilă.
Pentru cine are mașină, de multe ori chiar este.
Dar administrația nu poate construi servicii publice plecând de la presupunerea că fiecare cetățean are autoturism, permis de conducere și bani pentru combustibil.
Pentru o persoană în vârstă, pentru un adolescent sau pentru un om cu venituri mici, douăzeci de kilometri pot însemna autobuz, așteptare, schimbarea unei curse și ore pierdute.
De aceea, accesul la servicii nu ar trebui măsurat numai în kilometri.
Ar trebui măsurat și în timp.
Cât îi ia unui om dintr-un sat să ajungă la un medic?
Cât îi ia să ajungă la o instituție publică?
Cât pierde un elev zilnic pe drum?
Cât timp consumă un salariat numai pentru navetă?
Răspunsurile la aceste întrebări spun uneori mai mult despre nivelul real de dezvoltare al unei comune decât valoarea totală a proiectelor implementate.
Transportul public nu este un detaliu
În mediul rural, transportul public este una dintre cele mai importante infrastructuri sociale.
Poate decide dacă un tânăr acceptă un loc de muncă într-un oraș apropiat.
Poate decide dacă un elev poate urma un liceu bun fără ca familia să fie obligată să se mute.
Poate decide dacă un pensionar ajunge singur la medic sau trebuie să caute, de fiecare dată, o rudă ori un vecin care să îl ducă.
Și totuși, de multe ori discutăm despre transport doar în termenii existenței unui traseu.
Există cursă? Da.
Atunci, pe hârtie, problema este rezolvată.
În realitate, contează enorm dacă acea cursă pleacă la 6:30 sau la 9:30. Contează dacă există o variantă de întoarcere după-amiaza. Contează dacă programul are vreo legătură cu orarul școlilor și al locurilor de muncă.
Un autobuz care există doar în tabel, dar nu se potrivește vieții oamenilor, este mai degrabă statistică decât serviciu public.
În sănătate, diferența dintre „avem” și „funcționează” este uriașă
Poate nicăieri nu se vede mai bine această diferență decât în domeniul medical.
Este foarte ușor să spunem că o localitate are dispensar.
Mult mai important este de câte ori pe săptămână poate fi găsit medicul acolo, dacă există personal suficient, dacă oamenii știu unde trebuie să meargă seara sau în weekend și ce se întâmplă cu persoanele care nu se pot deplasa.
Într-un județ cu multe comunități rurale și cu o populație îmbătrânită în numeroase sate, medicina comunitară și serviciile apropiate de pacient nu sunt un lux.
Sunt necesitate.
Un asistent medical comunitar care intră într-o gospodărie și observă la timp o problemă poate fi uneori mai valoros decât încă o cameră renovată într-o clădire publică.
Un centru de permanență bine organizat poate evita drumuri inutile la spital.
Un program medical stabil oferă oamenilor ceva extrem de important: predictibilitate.
Nu este suficient să existe un serviciu. Cetățeanul trebuie să știe că se poate baza pe el.
Digitalizarea nu trebuie să devină o nouă formă de birocrație
România mută tot mai multe servicii în mediul online, iar direcția este corectă.
Nimeni nu ar trebui să parcurgă zeci de kilometri doar pentru a depune o cerere care poate fi trimisă de acasă.
Dar există și o capcană.
Dacă un formular devine exclusiv online, iar cetățeanul nu știe să folosească platforma, problema nu a dispărut.
A fost doar mutată.
În loc să stea la coadă la ghișeu, omul caută acum un copil, un nepot, un vecin sau pe cineva „care se pricepe la calculator”.
Pentru o administrație modernă, digitalizarea trebuie să aibă două componente: tehnologie pentru cei care o pot folosi singuri și asistență pentru cei care nu pot.
Un punct local unde un funcționar îl ajută pe cetățean să transmită documentele poate rezolva mai multe decât o platformă sofisticată despre care jumătate din sat nu știe că există.
Nu fiecare comună trebuie să aibă totul
Există și riscul de a cădea în cealaltă extremă.
Nu putem construi în fiecare comună un spital, un liceu, un laborator, un centru de specialitate, o sucursală bancară și fiecare serviciu disponibil într-un municipiu.
Ar fi scump și, de multe ori, ineficient.
Dar asta nu înseamnă că locuitorii din mediul rural trebuie lăsați să se descurce singuri.
Soluția poate fi organizarea zonală.
Mai multe comune pot împărți anumite servicii.
Pot exista servicii mobile.
Transportul poate fi corelat cu centrele medicale sau administrative.
Anumiți specialiști se pot deplasa periodic în teritoriu.
Primăriile pot colabora acolo unde, individual, nu au suficientă populație sau suficienți bani pentru a susține un serviciu permanent.
Dezvoltarea rurală nu înseamnă neapărat să construiești aceeași clădire în zece comune.
Uneori înseamnă să organizezi inteligent un singur serviciu pentru zece comune.
Avem nevoie de alți indicatori pentru a măsura dezvoltarea
Poate că aici trebuie schimbată și logica rapoartelor administrative.
Suntem obișnuiți cu indicatori ușor de numărat: kilometri de drum, metri de rețea, număr de clădiri, valoarea proiectelor, numărul de utilaje achiziționate.
Dar cum măsurăm timpul câștigat de oameni?
Cum măsurăm câți cetățeni au acces real la un medic?
Cum măsurăm dacă o familie poate locui într-o comună și lucra într-un oraș apropiat fără să aibă două autoturisme?
Cum măsurăm cât de ușor poate un vârstnic să intre în contact cu administrația?
Cum măsurăm dacă investițiile au redus diferența dintre sat și oraș în ceea ce privește accesul la servicii?
Aceste lucruri sunt mai greu de trecut într-un tabel.
Dar pentru cetățean tocmai ele contează.
Problema nu este lipsa proiectelor. Este ce se întâmplă după ele
Județul Vaslui nu mai este în situația de acum două sau trei decenii, când multe sate nu aveau nici măcar infrastructura elementară.
În numeroase comune s-a construit mult.
Asta trebuie recunoscut.
Dar tocmai pentru că s-a construit, discuția trebuie dusă acum la nivelul următor.
Am făcut drumul. Bun.
Ce circulă pe el?
Am renovat dispensarul. Bun.
Cine consultă în el?
Am cumpărat microbuzul. Bun.
Cât de des este folosit și pentru cine?
Am digitalizat serviciul. Bun.
Poate cetățeanul să îl utilizeze?
Dezvoltarea pe hârtie se termină la recepția proiectului. Dezvoltarea reală începe abia în dimineața următoare.
Atunci se vede dacă investiția a produs ceva mai mult decât o fotografie și un comunicat.
Atunci se vede dacă omul de la poartă are un drum mai scurt până la medic, un autobuz mai bun, un serviciu public mai simplu și câteva ore în plus pentru el și familia lui.
Poate că aceasta este următoarea provocare pentru satul vasluian: nu doar să construiască mai mult, ci să facă lucrurile deja construite să funcționeze mai bine.
